Am plecat de acasa cu gandul la tine. Ce se va intampla? Vei veni? Ajung pe trotuar, sangele imi ajunge in cap. Frigul scoate aburi din gura-mi clocotinda si incep sa tremur... de frica, de frig. Sa ma sparg in figuri ca gheata? Imi revin din spasm si imi retin o injuratura intre buze, o oachesa care bate trotuarul imi surade... sincer. Ii fac inapoi cu ochiul.
Ma misc si incep sa ma incalzesc fredonand un cantec, chiar dansez. Se cheama preludiu romantic in fa majoro. Inima imi bate din ce in ce mai tare si in gerul si greul de clestar imi beau adrenalina de la propriul donator din sticla pe care o sparg de asfalt. Deci arat ca un peste zbatandu-se in acvariul spart.
Imaginatia m-a salvat din multe momente delicate, lasandu-ma sa ma retrag elegant in lumea metaforelor, dar de data asta ma vad silit sa o spun pe sleau: Fir-ar, nu vine, imi scuip gandurile pe strada. Iau receptorul si strig: Doamne esti acolo? Suna ocupat. Nu-i de mirare cate apeluri disperate primeste in timp ce se izoleaza confortabil in lumea lui senina. Imi indrept privirea spre Luna. Undeva acolo departe sunt sigur ca privirile noastre se vor intalni, chiar daca trupurile nu se vor intalni in aceasta noapte rece de toamna. Ce a fost va fi trecut. Ce va fi fost a trecut deja, ma consolez resemnat. Dar nu mai trece, nici macar gandurile nu mai vor sa treaca...strada. Raman ca o cicatrice in trotuar ce se ranjeste rautacios la trecatori. Aici pare a se naste o cruce a amorului meu ranit in orgoliu, vesnic reamintind de patimile din aceasta zi de iarna. Timpul si-a schimbat vremea imbracandu-se in dezamagiri desarte. Imi ramane sa ma intorc in celula mea. Nu voi transcende in noaptea asta. Aud: "Vrei o fata?" Raspund printre dinti "Pe ma-ta". Munca e sfanta si se transmite in aceasi casta...fecioara, adica.
Eu astept o sfanta si ca toti sfintii nu ar fi trebuit sa ma astept la un raspuns. Intotdeauna lumea se aglomereaza la marmurile facatoare de minuni. Iar eu caut minunea care sa ma duca departe din lumea asta vitrega, te caut pe tine, iar tu nu vii, printre vii. E adevarat, te caut intr-un loc comun, dar poate ca esti intr-un alt timp, poate ca esti in rai deja. Daca un inger te-a inzestrat cu aripi, eu atarn ca de plumb de o sageata ce indica pamantul.
Nu mai caut nimic, solutia la problema nemuririi stiu ca se afla in mainile tale gingase. Pastreaza in pumn un secret prea delicat a se lasa deschis muritorilor. Eu pastrez in pumn puterea. Oare puterea este solutia? Stiu doar ca esti zeita mea si ma inchin la al tau altar cand mi-e dor de chipul tau angelic. Din stilou curge sangele sacrificiului etern, din mine curg lacrimi. Ma transform intr-un fluviu iesit din matca de atatea aluviuni si afluenti de unde tremurande. Apas pe stilou, apas pe rana, pantoful rascoleste vreascuri lin cazute peste cripta mea. In universul meu se lasa o liniste batuta bizar de un singur ecou: "Tu". In unghere bate tablouri ce acopera coltul de care ma lipesc ca o palma data izolarii.
Meditez in continuare cu o picatura in ochi in asteptarea ta; nu am parasit ziua, dar se pare ca ea incepe sa ma paraseasca si odata cu ea...toata mandria mea. Nu vii. Fundalul repetitiv isi cojeste pielea arsa si discul sare. Acordurile devin minore si corzile transmit vibratii simultane trupului care se scutura. In amintirea ta fragila ma adapostesc de ninsoarea din sulfetul meu. Traversez o perioada dificila de negare, fulgi se topesc pe buzele mele crapate, eu traversez strada, tu nu vii. Intorc capul, nimic.
Odata cu mine se trage copertina de poveste, lasand dusul rece de fulgi sa coboare peste un sol bemol gol. As fi vrut ca linia dezamagirii sa fie un carusel cu multe denivelari dar ma bucur ca inca plutesc pe linia zero. Daca nu as fi fost un zero, poate ai fi venit. Poate solutia sta in putere, dar lacomia viciaza lupta pentru putere. Zeului nu-i place sa se amestece in treburile noastre, dar se pare ca noi vrem sa ne amestecam in treburile lui, sa adaugam zile nefericitei noastre lupte. Fara vointa totul moare si se asterne la picioarele zeitei afrodisiace. Deci bat nervos cu piciorul si urc pragul. Sunt cu cativa centimetri mai aproapte de nori. Se lasa rosu, lent traficul isi reia ratacirea specific umana. Nivelul zero ineaca orice speranta uitata pe caldaram. Orice durere abunda in lacrimile simetrice ce se topesc intr-o oglinda in care privesc din urma. Vad vechiul eu, vad si cum iti intind mana dar o refuzi, o roata grabita imi distorsioneaza singura imaginea. Alerg, respir, alerg, alerg, alerg, de mine. Sunt in castelul sufletelor pustii, sunt intr-un vis ce imi amesteca in absurdul aleator refularile in ce te priveste. Imi cedezi, tragem amandoi de o sfoara si inaintam unul inspre celalalt. In urma noastra sfoara dispare. Suntem in palma lui Eros, destinul nostru e un segment ce se micsoreaza incontinuu si pe care il cuprindem cu mainile deschise. Totul se roteste ca intr-o hora. Iti iau mainile in ale mele. In tine arde un foc puternic ce strabate atat de marele tau suflet lasand sa incalzeasca gentil precum o stea exteriorul vid in care ma rotesc ca un astru condamnat fericit la un joc de noroc perpetuu. Iti ating pielea fina. Imi transmite un fior prin venele mele, catre inima ce e avida de aceasta senzatie de apropiere.
Esti un parc de copii in care ma pierd. Ma pierd si in copilul din mine nerabdator sa se dea in balansoare, ascensoare catre un punct de vedere din care te sorb din priviri, sorbind o acadea. Este distractiv sa incerci sa ghicesti ca in mana mea acum se afla un inel. Pe oriunde m-as rataci... tot la tine ajung dorind mai mult, sorbindu-ti dragostea din ochii dulci.
In colt sta un perete atarnat intr-un tablou. De tablou atarna toata viata mea. Intre rame este portretul din care iesi. Tu iesi din colt, mi te asezi frumos pe poala cu o carte si ma indemni sa-ti citesc una din poeziile mele. Ma intrebi de ce iti soptesc... iti raspund ca linistea cosmica nu trebuie deranjata.

Floare de piatra, floare de vis
Razbate usor printre crapaturi
Naste-te printre stele vesnice
De decizi, trec iubiri tainice.

Intelegi si ma saruti umed, incet.. si spui jucaus: "sa nu ne auda universul!" Atunci iti cant pe loc o strofa:

Iarta-ne foc patimas,
Noi doar ardem ravas,
Topim secrete pe buze,
In iubire marim mize.

Nu intelegi si te sarut la loc... si spun rautacios: "chiar esti tu".
Si nu este nici pom care sa arate dragostea pentru frunzele lui, toti se scutura de povara, toti fulgii viscoliti se razgandesc sa imbratiseze pamantul si se astern in straie peste poveri ingalbenite de vreme. Clar pe alb scrie numele nostru ca doi operanzi adunati abstract intre simbolul dragostei. Egalul da ecuatia energiei cuprinse in iubirea efemera. O cantitate finita ce curge ca timpul din clepsidra adminesionala a Creatiei. Doar noi impartasim aceeasi miza, topim simetrii pentru a ne inmagazina intr-o pereche ce razbate printre crapturile stelelor si ne alimentam entropia din restul relelor pentru a ne pastra calzi in imbratisarea virtual eterna.
Privesc inapoi, firul nu mai e, ametesc, balonul se sparge, ma trezesc plin de sudoare, dar nu sunt bratele tale. Sunt prins de disperarea ca nu te voi avea niciodata. Sunt aruncat in multime si nu se mai distinge o forma, doar un fundal amorf, o simfonie polifonica de culori arbitrare. Inghit placerea in sec. Tu nu ai venit. Nimic altceva nu mai conteaza.